Mihai Ilie
Nu cred că marea mă atrage pentru că este spectaculoasă. Cred că mă atrage pentru că nu pare să se grăbească nicăieri.
Am stat de multe ori în fața ei și niciodată nu am avut impresia că încearcă să mă impresioneze. Valurile vin, se sparg de țărm și se întorc. Apoi urmează altele. Și altele. Același gest, repetat de atât de mult timp încât pare firesc.
Noi avem o relație ciudată cu timpul. Îl măsurăm în minute, în întâlniri, în termene limită. Îl împărțim în suficient și insuficient. Aproape că nu mai există zi în care să nu spunem, măcar o dată, că nu avem timp.
Marea pare complet indiferentă la toate astea. Nu încearcă să recupereze nimic. Nu accelerează când se apropie seara. Nu se oprește pentru că cineva întârzie. Pur și simplu își continuă ritmul. Poate tocmai de aceea îmi place să stau în apropierea ei. Nu pentru că mă face să uit de lucrurile pe care le am de făcut. Ele sunt tot acolo când plec. Dar, pentru o vreme, încetez să mă raportez la ele ca și cum ar fi singurul lucru important.
Mi se pare interesant că vorbim des despre locurile care ne încarcă cu energie. Eu nu sunt sigur că asta caut. Mai degrabă caut locuri care nu îmi cer nimic. Locuri în care nu trebuie să ajung la o concluzie, să fac o fotografie mai bună sau să transform momentul într-o amintire memorabilă. Doar să fiu acolo. În ultimii ani am început să observ că cele mai clare gânduri nu apar atunci când le caut. Apar când mintea rămâne fără altceva de făcut. Poate într-o plimbare. Poate privind pe geam. Poate în fața mării.
Există ceva liniștitor în faptul că lumea continuă fără să aibă nevoie de intervenția noastră. Norii își schimbă forma, păsările își caută hrana, apa vine și pleacă. Nimic nu pare preocupat să lase o impresie bună. Noi, în schimb, petrecem mult timp încercând să fim productivi, interesanți și eficienți. Uneori am impresia că uităm cât de obositor este să fii mereu în mișcare. Poate de aceea mă întorc la mare ori de câte ori am ocazia. Nu pentru răspunsuri. Nici pentru inspirație. Ci pentru ritmul ei.
Pentru felul în care îți arată că există și o altă măsură a timpului. Una în care câteva minute nu trebuie umplute cu nimic. Și în care, uneori, este suficient să privești.
