Mâna apasă butonul. Asta e momentul. Restul e înainte sau după.
Există o întreagă mitologie în jurul fotografului care anticipează — care vede cadrul format înainte ca el să existe, care așteaptă cu răbdare ca lumea să se așeze acolo unde trebuie. E o mitologie frumoasă. Uneori e și adevărată.
Dar majoritatea fotografiilor bune pe care le-am făcut au altă origine. Mâna a acționat înainte ca mintea să fi terminat întrebarea.
Asta nu e instinct.
Instinctul sună romantic — ca un dar nativ. Nu e asta. E un reflex antrenat de ani de privit. Ochiul vede, corpul răspunde, mintea află după. Diferența între un fotograf începător și unul care a stat suficient în meseria asta nu e talentul. E latența dintre ochi și mână.
Momentul nu se planifică.
Fotografia de mai sus a fost făcută la Vama Veche, vara trecută. Cineva era în aer — la capătul unui bungee, suspendat o secundă între urcare și cădere. Cerul era aproape tot. Omul era mic. Cablurile țineau totul împreună.
N-am calculat compoziția. N-am ales unghiul. Am auzit un strigăt, am ridicat capul, am declanșat. Tot ce e bun în cadrul ăsta s-a întâmplat fără mine.
Asta nu înseamnă noroc.
Norocul e când fotografia bună se întâmplă cuiva care nu știe ce vede. Reflexul antrenat e când fotografia bună se întâmplă cuiva care a învățat să nu mai stea în cale.
Sunt două lucruri diferite.
Concluzie.
Cele mai bune fotografii ale mele au fost făcute în mai puțin de o secundă.
Asta a luat treizeci de ani să devină posibil.